Adăpatul
În dimineaţa aceea de aprilie timpurie o strălucită ploaie de lumină argintie se revărsa peste toată Valea Meziadului ridicând perdeaua rară de ceaţă de deasupra pădurii.
Merii din jurul viilor îşi deschideau florile albe la atingerea razelor călduţe şi ocrotitoare. Boabele strălucitoare de rouă încep să se piardă odată cu pogorârea căldurii.
Nu prea departe , căsuţele aşezate în şir de-a lungul văii , răsăreau dintre pomii grădinilor legându-se de cei câţiva nori răzleţi, plutitori de deasupra cu funiile albe ale coşurilor. Pe nesimţite, într-o linişte divină, natura îşi iese din somnul dulce al nopţii.
Îndată ce mă lăsai spre valea scânteietoare,căci mergeam să fotografiez cei doi goruni seculari cu coroanele uriaşe şi trunchiurile groase cît cuprind braţele întinse a cinci bărbaţi, pe malul opus privirile mi se opriră asupra a două făpturi mişcătoare. Erau două căprioare, două suflete cu blăniţa de culoarea flăcării, se adăpau sorbind cu botul lor mic, negru apa ce se unduia la atingerea gingaşă în cercuri mişcătoare.
Una se întoarse şi făcu câţiva paşi cercetând împrejurimile cu ochişorii sticloşi, iscoditori , blânzi, cu genele de la pleoapele de sus largi, dând privirii o expresie de gingăşie. Urechile alungite, mai deschise parcă la culoare, dădeau senzaţia de înălţime iar trupul bine proporţionat- mai înalt la umerii din faţă, un gât potrivit de lung, elastic, codiţă scurtă, ciuntită, sprijinită pe cele patru picioare subţiri, cu copite mici, îi fac mersul uşor şi elegant.
Terminând de băut, cea din urmă, îşi scutură corpul, ca după un fior rece apoi o urmă pe cealaltă.
Apa se scurgea printre pietre răspândind un cântec molcom, un clipocit liniştitor stricat de un pâlc de vrăbii ce trecură pe deasupra. Cele două fugarnice tresăriră iar paşii le purtară cu iuţeală, în salturi, pe poteca ce duce spre pădure topindu-se în adâncurile ei.
Frumuseţea şi gingăşia lor mi-au încîntat privirea, mi-au desfătat sufletul, imaginea aceasta rămânându-mi întipărită pe pelicula minţii.
Mi-am continuat drumul spre cei doi uriaşi în uma mea lăsând delurile cu vii şi livezi abia împupite...
GHE. MAR. DAVID
institutor
Cum bine au observat biologii, omul este singura fiinţă care îşi distruge mediul în care trăieşte. De ce? Răspunsuri ar fi multe: nepăsarea, lipsa educaţiei, incultura, inconştienţa fac din om cel mai mare inamic natural al planetei. Omul încă nu a învăţat, sau mai bine spus a uitat cum să trăiască în armonie cu natura. Prin urmare, « mişcarea ecologistă » doreşte să facă educaţie ecologică, îşi propune să treacă de formule socotite câteodată stupide de genul „nu aruncaţi hârtii pe jos” pentru a vă face să realizaţi că zilnic respiraţi gaze de eşapament, ori suntem expuşi altor tipuri de poluări.
Mediul înconjurător descrie cel mai bine gradul de civilizaţie al societăţii în care trăim. Prin urmare, a face un bine naturii, înseamnă a face un bine societăţii şi indivizilor ei.
Să trăim în armonie cu natura - e oare aşa de greu de realizat? Sticla, hârtia, plasticul se pot recicla cu succes, s-a inventat maşina de spălat fără detergenţi, călătoriile cu bicicleta sunt mai sănătoase decât cele cu automobilul iar folosirea transportului în comun reduce poluarea în oraş.
Poluarea reprezintă distrugerea mediului înconjurător datorată infectării cu materii reziduale, cu deşeuri industriale, cu gaze de eşapament etc. Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-a menţinut timp de milioane de ani, este ameninţat acum de activitatea omului. Aceste pericole ar fi efectul de seră, încălzirea globală, poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi ploile acide. În ultimii 200 de ani industrializarea globală a dereglat raportul de gaze necesar pentru echilibrul atmosferic. Arderea cărbunelui şi a gazului metan a dus la formarea unor cantităţi enorme de dioxid de carbon şi alte gaze, mai ales după ce la sfârşitul secolului trecut a apărut automobilul. Dezvoltarea agriculturii a determinat acumularea unor cantităţi mari de metan şi oxizi de azot în atmosferă.
Stratul de ozon din atmosferă ne protejează reţinând razele ultraviolete ale Soarelui. Efectul respectiv a fost semnalat pentru prima oară în anul 1985 de către oamenii de ştiinţă care lucrau în Antarctica, în momentul în care au observat formarea unei găuri în stratul de ozon. Cercetătorii au fost îngrijoraţi de faptul că stratul de ozon s-ar putea rarefia şi în alte părţi ale Globului, crescând nivelul radiaţiilor nocive. Din nefericire, cu 10 ani mai târziu, în 1995 s-a observat că şi deasupra Arcticii şi a Europei de Nord s-au format găuri în stratul de ozon.
Ploaia acidă se formează atunci când dioxidul de sulf sau oxizii de azot - ambele rezultate ale poluării - se amestecă în atmosferă cu aburii de apă. Păduri întregi au dispărut din această cauză. Este şi mai rău, dacă ploaia acidă ajunge în lacuri sau râuri, pentru că acestea transportă otrava la distanţă, omorând şi cele mai mici organisme. Poluarea resurselor de apă poate atrage după sine izbucnirea unor epidemii, apariţia unor boli grave şi moartea. Sunt modificate şi raporturile repartizării precipitaţiilor: regiuni imense pot fi secate complet, ducând la foamete şi pierderea multor vieţi omeneşti.
prof. Valentina SILAGHI
RECICLAREA – “LUPTA ÎMPOTRIVA DEŞEURILOR”
Deşeurile sunt substanţe mobile, care apar în cantitate mare în procesele de sinteză şi de producţie sau prin necesităţile de consum şi care nu mai sunt necesare. Deşeurile solide se mai numesc ,,gunoi". Se disting: gunoiul menajer, deşeurile agricole şi industriale, deşeuri normale şi speciale.
În activarea deşeurilor trebuie să se decurgă ordonat urmând priorităţile: evitarea, reducerea, valorificarea, depozitarea.
După colectare, sortare şi divizare, deşeurile pot fi valorificate după următoarele principii:
a) valorificarea materială: reciclarea hârtiei, a sticlei, a substanţelor sintetice, a metalelor.
b) valorificarea biologică: -degradarea microbiană aerobă:
compozitarea.
producerea biogazului c)valorificarea termică: gazeificarea, piroliza, arderea pentru producerea de energie.
Reciclarea este utilizarea deşeurilor sau a produşilor secundari la fabricare de noi produse (reciclarea materială); necesită cheltuieli mari pentru recoltare, divizare, sortare, purificare, depozitare şi transport, dar este avantajoasă din punct de vedere ecologic.
Hârtia şi cartonul reprezintă 32% din cantitatea de gunoi a fiecărei gospodării. Fiecare familie foloseşte cam 6 copaci (echivalentul în hârtie) în fiecare an. Odată ajunse la groapa de gunoi, hârtia se descompune şi produce gaz metan, care este principalul vinovat pentru distrugerea stratului de ozon al Pământului.
Sticla are nevoie de 1.000.000 de ani pentru a se descompune în gropile de gunoi. Sticla se poate recicla continuu: topită şi refolosită... .
Cutiile din aluminiu: o cutie din aluminiu se descompune în 80-100 ani în gropile de gunoi. Aluminiul se poate recicla continuu topit şi refolosit. Reciclarea unei cutii din aluminiu, economiseşte energia necesară utilizării unui televizor timp de trei ore.
Masele plastice (deşeuri sintetice). Se reciclează 3 tipuri de plastic:
- P.E.T.- flacoane de băuturi răcoritoare
- HDPE - pungi de plastic, flacoane de şampon
- 3VINYL - transparente ţevi şi garnituri pentru instalaţii.
Reciclarea flacoanelor PET economiseşte 84% din energia folosită pentru a le produce din material brut.
Dacă plasticul este ars fără a se întruni condiţiile de temperatură se degajă o substanţă numita dioxină, foarte toxică, care cauzează diferite tipuri de cancer dar şi efecte negative asupra nou-născuţilor, probleme respiratorii şi deficienţe neurologice -,,nu ardeţi niciodată deşeurile din plastic".
Compozitarea: constă în degradarea biologică şi transformarea gunoiului casnic de natură organică, a materialului vegetal, prin intermediul bacteriilor. Compostul obţinut este o substanţă sfărâmicioasă de culoare brună, bogată în humus şi nutrienţi organici, folosit ca îngrăşământ organic în grădinărit.
Producerea biogazului: prin descompunerea bacteriană anaerobă a deşeurilor organice: gunoi de grajd, iarbă, paie sau deşeuri de măcelarie se obţine biogazul, care se compune, în principal , din metan (50-70 %) şi dioxid de carbon (27-43%); se foloseşte ca şi gaz de încălzire.
Arderea deşeurilor: este un procedeu de inactivare a deşeurilor, în special a gunoiului menajer, dar şi a gunoiului special şi a nămolului de purificare, cu scopul de transformare în substanţe nepoluante ale mediului. Arderea deşeurilor se realizează în incineratoare industriale la temperaturi foarte înalte (800-1200 grade C).
Deşeurile poluează aerul, apa şi solul, degradează peisajele pe suprafeţe întinse, antrenează costuri ridicate pentru depozitarea lor şi uzine pentru incinerarea reziduurilor.
Nu uitaţi că, acţionând în respectarea mediului înconjurator, nu înseamnă să ne limităm doar la eliminarea produselor ci şi la un comportament ecologic care este necesar în toate domeniile vieţii noastre cotidiene.
prof. Aurora ALDEA
Asemenea nouă!
De v-ar bate Dumnezeu
Cum bateţi poporul meu!
De v-ar da în cap cenuşă
Cum ne puneţi voi pe buză!
De vi-ar scoate-ncet şi ochii,
Să vi-i mânce-n lume corbii,
Ca să nu ne mai priviţi
Nici ca robi, nici umiliţi!
De v-ar pune Dumnezeu
Viermi şi lipitori, la greu,
Peste limbile sluţite
Cu care minţiţi poporul!
Jar de v-ar tuna-n urechi
Să vă stăm şi la priveghi…
Că-n seamă nu ne băgaţi,
Rugile nu le-ascultaţi!
De-aţi păţi cum păţeau hoţii,
Criminalii, mincinoşii
De pe vremea lui Vlad Domnul,
Ce nu ştia lenea şi somnul
Aşa cum le cunoaşteţi voi…
Împuţiţilor ciocoi!
(25 – IX – 2007; 9:38)
S-au dus eroii
S-au dus eroii de-altă dată
Şi am pierdut sângele lor…,
Am dat uitării a lor faptă
Şi i-am uitat mult prea uşor!
Iar astăzi dacă cineva
Ar pomeni, cumva, pe unul…
În seamă, noi, nu l-am lua,
Căci ne-am uitat chiar şi străbunul!
Am fost cândva de viţă-aleasă
Şi am ştiut cum să trăim!
Azi toţi ne ţin de după leasă…
Ne-nvaţă cum să nu mai fim!
Să nu mai fim români de-o limbă,
Să nu mai fim români curaţi,
Să nu mai fim acei ce schimbă…
Ci doar să fim noi cei schimbaţi!
Şi de se poate chiar şi-acesta:
Ca să uităm de Dumnezeu
Şi să ne-mpuie toată ţeasta
Cu multe rugi către un zeu.
Şi zei sunt mulţi, precum e lumea…
Şi mulţi să fim şi noi ca ei…!
Căci doar aşa ne pot conduce
Tăcuţi, la jertfă, ca pe miei!
Credinţa noastră tot slăbeşte,
Dar noi ne împăcăm cu răul,
Fiinţa noastră-acum păleşte
Şi-ncet, încet ne-nghite hăul!
Sculaţi Români din adormire!
Nici imnul, voi, nu vi-l mai ştiţi…,
Nu mai trăiţi în umilire,
Aş cum alţii vor să fiţi!
Chiar şi-acei ce azi conduc
Mândra Ţară Românească,
Ne vând slugi pe la Apus,
Ca ei bine să trăiască!
Atât ne-au învrăjbit Aleşii…
Că azi suntem „care pe care”,
Şi-ncet ajungem ca şi dânşii:
De-a nu mai pute privi spre soare!
Ridică-te Române iar,
Aruncă-albeaţa de pe minte,
Să dăm cu-aceşti ciocoi afară,
Ce nu se tem de cele sfinte!
Cât, Doamne, poţi ca să-i mai rabzi?
Cât, Doamne, ne mai dai răbdare?
De ce nu vii ca să îi arzi
Să fie şi Românul Mare!
Cât ei vor mai domni în ţară
Ne-om închina tot la Apus,
Pe toţi ne-au integrat în U. E. …
Nu le-a păsat de-al nost’ răspuns!
Nu ne-a-ntrebat nimeni de-acolo
De vrem sau nu să aderăm…
Doar ne-am trezit zvârliţi încolo!
Şi-acum putem să suportăm!
Aşa e azi Democraţia,
Aşa o înţeleg cu toţii,
Ne amăgim c-avem puterea…,
Dar de condus... conduc tot hoţii!
(30-01-2007)
Prof. Gabriel – Karol Jakab
Am închis în mine liniştea,
deznădăjduită, ea se izbeşte de porţi,
sfătuită de străini am zvârlit cheia în singurătate.
Târziu te-ai întors călătorule,
în castelul de fiere
o arătare nebună
profanează cu degete slabe apusul.
S-au învechit visele
şi au fost mâncate de molii,
au fugit anii
alergaţi de căţeaua disperării;
A rămas în urmă o dâră de pace
pe care mă-ntorc în genunchi spre copilărie...
Vârstă
Ce poţi zbura
când aripile ţi-au rămas mici
şi lumea de jos
îşi înfige rădăcinile
în porţia ta de cer?
Visul neîntremat
după o lungă convalescenţă
îţi rătăceşte din clopotniţă-n clopotniţă
uşor ca mireasma alungată
dintr-o brutărie veche
în care brutarul rotunjeşte păreri de pâine.
Nu se poate îmbătrâni
în aglomerarea de ziduri
ce-şi rânjesc unul altuia
asemeni călătorilor dintr-un
autobuz de periferie.
Linişte
În aşteptarea tremurată
se aşternea întunericul
în straturi subţiri,
între mine şi noapte
doar zidul de carne al pleoapei.
Umbre fără fiinţe se strecoară
câte una şi fug,
dincolo de zid nu sunt decât
o părere
risipită printre degetele firii.
În podul palmei ei, o clipă,
mi-am odihnit coşmarele,
apoi am pornit vinovat
alungat de coarnele stelelor,
un înger mi-a înşfăcat însă căderea
şi în locul aurei lui a rămas linişte.
Tăcerea s-a cuibărit
în toate sunetele,
pe fiecare silabă cloceşte greu
o linişte domestică.
Ticăitul secundelor
s-a cufundat încet în puful
înnecăcios al păcatului.
Sunetul paşilor mei nu-l mai aud,
aş vrea să umblu
pe cioburi de idei,
să-mi aud tălpile sângerând
să-mi simt urletul umplându-mi
timpanele.
În aşteptarea tremurată
se aşternea întunericul
în straturi subţiri,
între mine şi noapte
doar zidul de carne al pleoapei.
Umbre fără fiinţe se strecoară
câte una şi fug,
dincolo de zid nu sunt decât
o părere
risipită printre degetele firii.
În podul palmei ei, o clipă,
mi-am odihnit coşmarele,
apoi am pornit vinovat
alungat de coarnele stelelor,
un înger mi-a înşfăcat însă căderea
şi în locul aurei lui a rămas linişte.
Tăcerea s-a cuibărit
în toate sunetele,
pe fiecare silabă cloceşte greu
o linişte domestică.
Ticăitul secundelor
s-a cufundat încet în puful
înnecăcios al păcatului.
Sunetul paşilor mei nu-l mai aud,
aş vrea să umblu
pe cioburi de idei,
să-mi aud tălpile sângerând
să-mi simt urletul umplându-mi
timpanele.
Prof. Vera Popa
