CRONICA (I)
În înţelesul real al cuvântului, cronică înseamnă o înşiruire de fapte, evenimente, lucruri, întâmplări petrecute într–un anumit spaţiu şi timp la care unul din zecile, sutele, miile de oameni implicaţi consemnează.
Ce înseamnă a consemna? Pe sclifiseala scărilor şcolii din Gurbeşti se află scris un nume de om, o faptă, un an respectiv o dată. Pe fagii din Valea de Vad, Părăul Malului, Dreman există sau existau asemenea consemnări scrise cu migală şi care voiau să transmită în timp un mesaj. Cireşii din Dâmbu Văii s-au dus, cu ei au plecat şi mesajele scrise şi de multe ori nescrise de oamenii care la umbra lor, cu o frigare în mână, o bucată de clisă în vârful ei plănuiau pentru a doua zi şi nu numai, lucruri, fapte care, datorită ironiei sorţii, au rămas necunoscute pentru că aşa e viaţa.
Ceea ce nu a putut să distrugă nimeni a fost ’’sentimentul’’ conştiinţa de sine care în tot mai puţine cazuri, în timp a‚ ceea ce nu a putut fi scris dar vicisitudinile vieţii şi timpului le-au şters dar au fost păstrate, în suflet. Toderea Mitrii, Sandre Dodului ( bătrânu), Mitru Anuţâ ar fi ştiut multe, au avut multe de transmis celor care au venit după ei dar, nu au avut şansa să existe o cronică şi un cronicar, au prins războaiele, primul a fost la Alba Iulia, atunci cu Unirea de la 1918, drum lung, cu căruţa în bună parte şi pe jos. De ce s-a dus acolo oare? Avea un resort în inimă? Trăia timpul la superlativ? Sau chiar nu avea ce face acasă? Câţi dintre noi cei de astăzi ştim amănuntele acestea? Şi multe altele. Puţini. Mult prea puţini pentru măsura faptelor lor. Noi avem astăzi o Românie mare pentru că el şi sutele de mii de români au purces într-un glas şi-un suflet la Alba Iulia unde au hotărât unirea cu ţara, desăvârşirea statului naţional unitar român.
Bisericuţa noastră de lemn, monument istoric, este un lucru material de necontestat, în legătură cu construirea ei ni s-a păstrat doar un nume - Iancu Ioan dar la ridicarea ei, fără frica de a greşi, au contribuit mai mulţi, bănuiesc tot satul - lipsea pe vremurile acelea … CRONICARUL …
Viorel IANC
SUBZONA FOLCLORICĂ VALEA ROŞIEI (I)
Ca Ţesătura mărgelelor din zgărzile confecţionate de iscusitele femei care se îndeletnicesc aici cu acest meşteşug străbun, aşa sunt aşezate satele noastre de-a lungul firului Văii Roşiei, izvorâtor de sub pietrele Roşiei şi lin curgător spre „apa cea mare” pe care o întâlneşte în aval de Pocola, Crişul Negru.
Din Dealul Delanilor, stând cu faţa spre miazănoapte, privitorului i se deschide o panoramă largă cuprinsă ca între două braţe voiniceşti în stânga fiind Culmile Fenerişului, Drăgotenilor, Josanilor, Goilei şi Căbeştilor iar în dreapta de Dealul Beiuşele şi culmile Meziadului.
Aceast arc se închide undeva departe deasupra Roşiei în zarea limpede a Munţilor Pădurea Craiului.
Este o defătare a ochiului şi a sufletului ; priveliştea din anotimpul florilor, o strălucire aurie în miezul verii, o bucurie a rodniciei la vremea frunzelor rugini şi o pace adâncă în anotimpul alb.
Nu mai puţin de 17 aşezări cuprinde această ţesătură cu toponime de origine latină împărţite administrativ în 4 comune:
La izvoare Comuna Roşia cu satul Roşia şi Lazuri de Roşia urmată de comuna Căbeşti cu satele Căbeşti, Josani, Goila, Sohodol şi Gurbeşti, în lunca văii Comuna Remetea cu satele Remetea, Meziad, Petreasa, Şoimuş, Drăgoteni iar la vărsare Comuna Pocola având satele Pocola, Feneriş, Poetari, Pietrani şi Sânmartinul de Beiuş.
Relieful spectaculos carstic aduce cu el o vegetaţie şi o faună specifică.
Datorită influenţei apei asupra rocilor calcaroase pe teritoriul comunelor Remetea, Căbeşti şi Roşia sunt numeroase peşteri dintre cere cele mai cunoscute ar fi: Peştera Meziad, care adăposteşte rezervaţia de lilieci, Peştera Ciur-Izbuc-cu urme preistorice ( Roşia), numeroase chei şi avene. ( Anul trecut la Roşia a avut loc Congresul Naţional de Speologie ).
În aceste peşteri s-au găsit urme de vieţuitoare ( vase, unelte ) din perioada dacică, la fel şi monede şi vase undeva pe dealul Josanilor ceea ce denotă vechimea acestor aşezări.
Ca atestare documentară cele mai vechi datări ar fi: Şoimuş-Petreasa 1213, Remetea-1345, Pocola-1422, Roşia-1445, Căbeşti, Meziad, Lazuri, Drăgoteni-1552.
Gheorghe DAVID
Mare lucru ! Un gurbeştean membru în sfatul ţării!
Pentru generaţia lui, Miculae Ievuţa lui Vandroc, pentru noi domnul
’’ing. Firicel Nicolae’’
Dacă Creangă mă numeam, începeam această scurta istorioară cu descrierea,, Ozanei cea limpede şi frumos curgătoare, dar orizontul meu de cunoaştere, arealul în care m-am manifestat şi am crescut este acesta:
Aşadar, primul lucru nelalocul lui, greu de priceput şi care strica oarecum firavul meu echilibru de cunoaştere era o înşiruire de căruţe trase nu de cai, boi sau biboli ci de-o maşinărie neagră, care scotea un fum gros ca şi cazanul de la batoza din sat, iar bunicul meu Mihaiu Anii, îi spunea locomotivă iar ansamblului tren care se deplasa pe două şine de fier peste care treceam întodeauna când mămica mea Tiţa Iosâvi, mă trimitea la Josani cu ouă la Cooperativă şi să aduc zahăr, ulei, sare şi altele. Mare problemă era când auzeam şuieratul strident sau pufăitul pe nări al locomotivei, deoarece lăsam totul baltă spre disperarea mamei mele, fugind rupând pământul sa văd minunea cât mai de aproape.
A doua minune, care nu încăpea nici cum în mintea mea, era generată de-o întâmplare care răscoleşte practic paşnica aşezare Gurbeşti in anii de graţie 1958-1959, adică Florica lui Vadroc ,,fata me,, vorba ei, primeşte o scrisoare de la nepotul Miculaie, domn mare la Rădăuţi, care-şi anunţa sosirea iminentă acasă însoţit de Viorica soţia sa, o distinsă doamnă şi Silvia, o adolescentă drăguţă foc, care-şi plimba adesea cu îndemânare pe claviatura acordeonului mâna-i delicată, lucru firesc ve-ţi zice dar se spunea că vor veni cu maşina de serviciu, condusă de şofer. Ce-i aia maşină mică? Ce-i ala şofer? Multe întrebări care toate se spărgeau de căruntul cap întotdeauna tuns zero al onorabilului meu bunic care găsea răspuns potrivit la toate, cu răbdare de fier pentru că reveneam, nu înţelegeam, insistam. Mai spune-mi odată. Şi cum a fost? De ce-i aşa şi nu-altfel? Multe şi deosebite lucruri mi-au fost explicate atunci, dar dintre toate unul s-a ridicat deasupra tuturor şi anume: acel om mare pe care urma să-l cunosc, pornise în viaţă, exact din acelaşi areal, dintr-o căsuţă micuţă şi sărăcăcioasă ca să nu-i spun bordei, având lângă el doar pe măicuţa lui scumpă şi dragă, pe nume Ievuţa lui Vadroc care-i ţinea cât putea şi locul tatălui, copil din flori trezindu-se.
Foamea? Dorinţa de cunoaştere? Dorinţa de aventură? Ce l-au îmboldit oare pe Miculaie ca în fragedă copilărie să fugă de acasă, oprindu-se , opintindu-se, de câte ori oare?, cât i-a trebuit ? în câte locuri s-a împotmolit? până s-a aşezat, găsind de lucru în zona depoului de locomotive din ARAD. Un lucru este clar. A ştiut ce a vrut. Nu l-au speriat greutăţile. N-a avut la ce să se întoarcă. A învăţat pe propria-i piele versurile deja celebre a nu mai puţin cunoscutului George Coşbuc: O luptă-i viaţa, Deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor.
La început la mătură, apoi la cărat, încărcat şi descărcat cărbuni, mai târziu,,fochist,, a dat de bani, lucra cu dăruire şi abnegaţia celui care suferise mult şi îndurase multe, până să ajungă aici. Face şcoală de mecanici de locomotivă şi profesează, este sfătuit de colegii, care-i remarcaseră isteţimea şi logica implacabilă să se înscrie la liceul seral unde cunoaşte şi se apropie de Viorica, o fată extrem de frumoasă, croitoreasă la U T A, trecută la rându-i prin greutăţile vremurilor de tânără. Aveau prea multe în comun ca să nu se iubească, ca să nu-şi unească destinele ajutându-se reciproc. Se căsătoresc şi hotărăsc ca Nicolae să urmeze facultatea, dat fiind rezultatele deosebite de la liceu, dar mai ales datorită spiritului de sacrificiu, a dragostei Vioricăi care-l ţine la şcoală, din munca grea la maşina de cusut.
Fructul dragostei lor n-a întârzâiat să vină şi se materializează prin apariţia Silviei, adolescenta pe care m-am străduit s-o zugrăvesc cât mai fidel, fără să ştiu atunci că fătuca aceea frumoasă, o să devină unul din stâlpii medicinii Ieşene, iar fiul său, Păulică va face şcoală la una din cele mai bune facultăţi din Anglia.
Aşadar termină facultatea la Timişoara şi primeşte repartiţie la Rădăuţi, unde lucrează de la simplu stagiar până la funcţia director, legându-şi întreaga activitate profesională cu o întrerupere în care ajunge Director la Şcoala de şoferi profesionişti Iaşi, de acest frumos oraş.
Recunoaştere a capacităţii profesionale, a spiritului civic şi organizator este ales în trei legislaturi membru în Marea Adunare Naţională. După un parcurs de invidiat în care a punctat tot ce se putea, în plină putere de muncă, se pensionează la limită de vârstă, cu gândul mărturisit ca cel puţin acum să poată veni la Gurbeşti şi să stea cât doreşte.
A venit, a stat câte o lună, alteori şi două, a cutreierat hotarele satului în lung şi lat, s-a odihnit la umbrele copacilor numai de el ştiuţi, a ascultat şi a vorbit cu susurul izvoarelor, a pâraielor cum numai Eminescu şi Creangă, la rândul lor au putut, trilul păsărelelor i-au încântat inima având şansa să trăiască a doua tinereţe sau poate prima pentru că sigur în copilărie n-a avut timp de ea.
La plecare, ultima, l-a rugat pe Iosâve, tatăl meu, să-l însoţească până la tren în Oradea, parcă bănuind ceva şi plecat a fost. A treia seară mă sună Silvia, „Viorel , a murit tăticu !” Nu-mi venea să cred. „A murit nemuritorul! Cum, Silvia dragă?” îngăim printre lacrimi. Printre lacrimi abia reuşeşte şi ea să explice:
Ajuns acasă cu bagaje, dă adunarea vecinilor să-l ajute, scoate brânza, caşul, smântâna, pălinca de prună, vinul, le explică, le argumentează verbal dându-le să guste, vorbeşte la superlativ la adresa GURBEŞTIULUI, a GURBEŞTENILOR, şi se stinge în faţa lor parcă mai voind să adauge ceva.
Pe finalul discuţiei mele cu Silvia, îngăimam: omul acesta a fost bolnav de GURBEŞTI, iar ea, din Rădăuţi, cu competenţa unui medic mi-a spus: „Da, toată viaţa lui a suferit de-o boală necruţătoare, pe care nu a putut-o trata şi nici n-a vrut.”
Viorel IANC
Măsura credinţei
„ Cine dintre voi, având să–şi zidească un turn, nu stă mai întâi să–şi facă socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să–l termine? ca nu cumva, punându–i temelia şi neputând să–l isprăvească, toţi cei care vor vedea, să înceapă a–l lua în râs, zicând: acest om a început să zidească şi n–a putut isprăvi !…”
( Lc. 14, 28-30 )
Aşa şi noi cei din Gurbeşti, demult nutrind gândul şi dorinţa de a zidi biserică mai încăpătoare, mai spaţioasă şi pentru nevoile de acum, a venit momentul a înfăptui această ctitorie Acest lucru nu e o povară ci, dimpotrivă, un mare privilegiu şi mare binecuvântare; pentru viaţa creştinului atât pentru această lume, cât mai ales pentru veşnicia noastră. ( Mţ. 19, 29-30 )
Sf. Apostol arată că nu e nevoie totdeauna a ne mărturisi credinţa prin cuvânt, ci ea se mărtureşte prin faptele omului. „ Dacă va zice cineva: Tu ai credinţă iar eu am fapte, arată–mi credinţa ta fară fapte şi eu din faptele mele îţi voi arăta credinţa mea”. ( 2,18 ).
Noi putem spune că am chibzuit, pentru că ştim ce avem de făcut şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu cere zice „ fără de mine nu puteţi face nimic” ( Ir. 14 ), să punem temelia pentru început cu aportul şi contribuţia tuturor căci dreptatea lui Dumnezeu „ va da fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce prin stăruinţă–n faptă bună caută mărire, cinste şi nestricăciune”. ( Romani 2, 6-7).
Pr. Toma Vlaş
(După Parintele Cleopa)
Era odată un om nărăvit la furat. Si măcar de-ar fi fost sarac... Dar de unde! Era bun gospodar, cu nevastă credincioasă si copii cuminţi, cu pţmânt şi acareturi, cu cai, cu vaci si cu oi, dar aşa fusese el crescut rău de parinţii lui, că nu era sătul până ce nu manca din ceva furat! Femeia lui de multe ori il dojenea, sfătuindu-l şi rugăndu-se de dânsul să se lase de un asemenea nărav, dar el răspundea mereu:
- Femeie, nu-ntelegi că eu nu pot altfel?! Pana n-oi lua ceva de la unul sau de la altul, nu-mi tihneşte si pace!
Odată, prin luna lui iulie, intorcandu-se din tarina intr-o noapte cu luna plină şi văzând lanurile imbelşugate ale altora, indată se gândi: „Ce-ar fi să-mi aduc eu acasă o căruţă din minunţaia asta de grâu!”. Şi iată că se duse iute, pregati caruţa şi caii, şi în toiul nopţii, când doarme şi pasărea, cum zic ţăranii, pleca la furat, luand cu el şi pe o copiliţă de-a lui de vreo 4-5 anişori, căreia ii plăcea nevoie mare să meargă cu tată-său în căruţă.
Ajunsi la lanuri, copila rămase în căruţă, iar omul nostru prinse a se furisa, privind în toate părţile (căci se vedea ca ziua): când la stânga, când la dreapta, când înainte, când înapoi... În mintea ei necoaptă, dar curată, copila se tot minuna de ce se uita tată-său în toate părţile, numai într-una nu... Omul, după ce s-a incredinţat că nu-l vede nimeni, înhăţă câţiva snopi şi veni cu ei la căruţă.
- Taică, matale ai uitat ceva! - zise deodată copila, aproape speriindu-l.
- Draga tatii, dar ce-am uitat?!
- Mata ai uitat ceva... În toate părţile te-ai uitat, dar ai uitat sa te uiti şi în sus...
Ea nu se gândise să-si dojenească părintele, căci nici nu pricepea bine ce făcea acesta, dar aşa se socotise cu căpşorul ei, că dacă tot s-a uitat in toate celelalte părţi, ar fi fost bine să se uite şi în sus...
Iar cuvintele nevinovate ale copilei aşa-l cutremurară pe om, trezind în el frica de Dumnezeu că s-a şi dus de a pus snopii la loc, întorcându-se acasă mai căit şi mai ruşinat ca niciodată. Femeia, când l-a văzut cu căruţa goală, a crezut că l-or fi prins la furat, dar el i-a povestit totul de-a fir a par, că dacă se uita mai întâi în sus, nu mai era nevoie sa se mai uite în celelalte părţi, că de ochiul lui Dumnezeu nimeni nu se poate păzi!
De aceea trebuie să fim cu luare aminte şi să privim în sus ori de câte ori facem ceva căci la fel sunt văzute de ochiul lui Dumnezeu faptele rele ca şi cele bune şi dacă pentru cele rele avem răsplată, imaginaţi-vă câtă răsplată avem pentru cele bune.
Ioana – Amalia CODREAN
LISTA DE SUSCRIPŢIE PUBLICĂ
Cu donaţii pentru ridicarea bisericii noi la Gurbeşti
Credincioşi contribuabili- Fii ai satului şi nu numai, participanţi la activitatea din 11 aprilie 2010, ZIUA FIILOR SATULUI-Gurbeşti
- IANC IOAN (Petreasa)- 100 lei
- JURCĂ ŞTEFAN (Budureasa)- 50 lei
3. LUCUŢA TEODOR ( Remetea) - 200 lei
4. FAM VĂRGOLICI (Bucureşti)- 200 lei
5. LUCAN FLORICA (Beiuş)- 50 lei
6. BĂCUŞ IOAN (Bucureşti)- 150 lei
7. IANCU GHEORGHE (Beiuş)- 50 lei
8. LUCAN GHEORGHE (Beiuş)- 50 lei
9. LUCAN DANIEL (Oradea
10. SILAGHI MIHAI (Beiusş)- 100 lei
11. LUPĂU FLORIN şi MARIANA (Roşia)- 100 lei
12. TAU VIOREL şi SIMONA( Săucani) -100lei
13. TIRLA DUMITRU (Căbeşti)- 50 lei
14. NIŢĂ ANA ( a Dumitrii- Beiuş) -100 lei
15. TOMELE IOAN DORU- 100+6 baxuri suc (180 lei)
16. PANDA ALIN (Delani)- 100 lei
17. GABOR RAMONA (Feneriş)- 50 lei
18. PANDA CIPRIAN- 100 lei
19. CORNEA ALEXANDRU- 100 lei
20. FAM SERAC MARIA (Lunca)- 50 lei
21. ANTAL SORANA şi PETER (Beiuş) -100lei
22. LĂZĂU LUCIAN şi FLORINA (Drăgoteni)- 150 lei
23. PIRTEA AVRAM (Pocola)- 100 lei + 80 (tipărire carte)
24. TOMELE OVIDIU- 50 lei
25. IANC VASILE- 50 lei
26.LĂZĂU TUDOR (Remetea)- 100 lei
26. BRANC DUMITRU (Oradea
27. MÂNDRU FLOAREA şi CONSTANTIN- 200 lei
28. BALINT IOAN- 1000 lei
29. ARDELEAN DORU şi FLORENTINA- 100lei
30. LUCUŢA DUMITRU (Beiuş)- 100 lei
31. FRENŢ PETRU şi SAFIRA (Delani) -200 lei
32. MATEUŢA FELICIA (Josani)- 50 lei
33. IOAN VIORICA (Beiuş)- 100 lei
34. BOŢA MELENTIE- 100 lei
35. ŞERBĂNESCU SEVER şi FLORICUŢA- 85 lei
36. ELENA DIN LUNCA- 50 lei
37. DUMEA LIDIA (Timişoara
38. LUCAN FLORICA (a Bradii)- 200 lei
39. VORUŢA MATOCII (Beiuş)- 100 lei
40. POPOVICI VIRGIL (Căbeşti)- 100 lei
41. TULVAN SABINA (Oradea
42. LEZEU IOAN şi ANA (Josani) - 200 lei
43. IANCU ALEXANDRU (Arad
44. CĂRŢI vândute - 610 lei
TOTAL 6030 lei
