CINE SUNTEM? UNDE MERGEM?
Nu sunt gurbeştean. Nu sunt din Căbeşti. Nu sunt din Ţara Beiuşului. Nu sunt nici măcar din Bihor.
Am venit pe firul apei de la Izvorul Crişului Repede şi, întocmai precum peștii, am migrat în aval, mânat de valurile vieţii, urcând pe Crişul Negru şi apoi pe Valea Roşiei, rătăcindu-mă prin luncile verzi, printre dealurile domoale şi oamenii deosebiți ai comunei Căbeşti. Un loc unde timpul stă pe loc, un ţinut departe de lumea murdară, unde se mai păstrează încă spiritul românesc.
Locurile acestea şi oamenii care le locuiesc m-au primit nu ca pe o „vinitură” ci ca pe unul de-al lor, ca pe unul născut aici aşa că m-am declarat rapid, mândru nevoie mare, cetăţean căbeştean.
Şi daca stau şi mă gândesc bine, cam cât este de la mine de-acasă până la cea a bunului meu prieten, învăţătorul Gheorghiţă David, cam tot atâta este şi până în centrul Căbeştiului, aşa că, cu permisiunea gurbeştenilor, aş putea spune că sunt şi din Gurbeşti. Chiar dacă nu mă leagă nimic material de Gurbeşti, o fărâmă de suflet este averea mea, la răspântia uliţelor de lângă bătrâna bisericuţă de pe „Dâmbul Tuchii”.
Aşa că, declarându-mă „gurbeştean pârât”, fiu adoptiv al Gurbeştiului, am hotărît azi, în joia mare 2010, alături de gurbeştenii „plini”, Gheorghiţă David şi Viorel Ianc să „botezăm”, (nu se botează joia şi în post dar nici noi nu suntem popi), prima „foaie” din istoria Gurbeştiului – „ZIARUL de GURBEŞTI”
Să fie într-un ceas bun!
Simion SUCIU
IANCU IOAN,
ctitor de biserică la Gurbeşti , preot de Şuncuiuş (Aleşd), ştiutor de carte şi de multe altele în timpul săuO clipă inchideţi ochii…
Inchipuiţi-vă satul Gurbeşti al anilor 1720 – 1790 , sat mare pentru vremurile acelea având vatra răsfirată intre limitele Lăzuţa, Valea Lucănească - actuala vatră a satului, Ţigănişte , Tripa, Dosuri şi Curtituri, număra peste 100 de familii, oameni mândri de satul lor, cunoscuţi şi recunoscuţi între ceilalţi locuitori de pe Valea Roşiei după clop, pumnarii de la cămăşi şi gaci, cojocul din spate, la bărbaţi iar la femei, specificele motive de ţesături şi tieturi de la spăcele şi poale, cârpile cu jură, opincile cu ceaplauă răsucite într-un anumit fel, până la un anumit nivel al fluierului piciorului.
De altfel, primul sigiliu a cărei formă s-a păstrat de-a lungul veacurilor stă mărturie.
Deschideţi ochii dar rămâneţi în minte cu imaginea înainte descrisă şi aflaţi că una dintre cele mai bune şi bogate familii din sat, având nume de rezonanţă în istorie, se loveşte de o problemă grea şi anume– lipsa urmaşilor. IANCU se numea această familie, în zadar munca, averea, şi sensul vieţii – grea povară.
După îndelungi chibzuieli, sfaturi cu vecinii şi neamurile, ajung la concluzia că soluţia cea mai bună era înfierea dar, pe cine? de unde? complicată problemă…
În timp, din vorbă in vorbă, din sat in sat, ajung la Coşdeni unde cunosc, în familia Dume, un tânăr de ispravă pe care îl aduc acasă, înfiindu-l. Urmează o căsătorie cu o fată din sat cu care reuşeşte să stăpânească gospodăria familiei Iancu dezvoltând-o iar în plan spiritual se manifestă ca un bun creştin, ajungînd diacon în biserica Ortodoxă din sat .
Om așezat, harnic, săritor, reușește repede să se integreze in viaţa comunităţii săteşti, spirit în care se străduiește să–şi crească unicul fiu, pe nume Iancu Ioan, temperament vulcanic, dornic de cunoaştere, neastîmpărat chiar in copilărie, aducînd adesea pe fruntea ’’echilibratului’’ diacon nori de tristeţe la prea desele năzbîtii făcute de odrasla sa.
Clacă mare urmată de horă cu higheghe, se pare, pe vatra unde astăzi stă primarul comunei, la care tânărul Iancu Ioan nu primeşte încuviinţarea părintelui, deşi avea deja 18 ani, să participe. Ce credeţi că face? Ca orice tânăr care se respectă, se furişează de acasă, fuga la higheghe, ia cea mai frumoasă fată şi nu se opreşte decât sub arcuşul viorii care–i dă aripi, prevestind parcă, că va trece multă apă pe ieruga de la Delanu’ până când tânărul cu părul lung va avea ocazia să joace şi să se distreze în satul său drag .
Observându-i lipsa, tatăl aruncă–n straiţa de tureac pită, clisă, ceapă şi toţi banii din casă, lăsând vorbă familiei că va lipsi o vreme. Se opreşte în prag, îl vede pe Ion jucând, aşteaptă să se termine ’’danţul’’ dar nu-i dă răgaz să se dezmeticească, apucându–l cu mîna dreaptă de frumoasa–i pleată, pornind la acea oră târzie pe drumul Aradului .
Aşa ajunge Ioane la şcoala de popi din Arad unde mintea–i ascuţită şi puterea de muncă face din copilul de ţăran gurbeştean preot Ortodox cu patalama în toată regula .
La absolvire este repartizat şi primeşte parohie la Şuncuiuşul de Aleşd, unde păstoreşte un număr important de ani ( după unele surse, peste 20 ), loc in care primii săi doi copii – o fată şi un băiat – se căsătoresc, legându–şi viaţa pentru totdeauna de această localitate , mulţumindu–se doar a transmite urmaşilor lor originea de gurbeşteni.
Părintele Iancu Ioan nu poate uita Gurbeştiul, locurile unde s-a născut şi care–l chemau, mai ales că tatăl incepuse să slăbească şi avea mare nevoie de mână de bărbat in preajmă. Aşadar, in plină maturitate se intoarce acolo unde–i era de fapt locul, să ducă stindardul familiei Iancu mai departe, enoriaşii gurbeşteni aveau nevoie de preot iar el le propune ctitorirea unei noi biserici care să rămână mărturie de–a lungul veacurilor, că in satul Gurbeşti au bătut inimi de români ortodocşi adevăraţi, dispuşi la sacrificii, renunţare la privilegii.
Cu posibilităţi modeste şi mijloace puţine specifice vremii, cu credinţă in Dumnezeu , au reuşit. Rodul muncii lor, Bisericuţa de lemn din Gurbeşti, monument istoric declarat, a înlesnit şi a constituit puntea de legătură intre gurbeşteni şi Dumnezeu, loc de rugăciune şi de închinare, locul unde am fost botezaţi de copii şi locul unde s–au realizat slujbele de pomenire a celor care au trecut in nefiinţă.
Ca semn de recunoaştere şi preţuire a muncii sale, părintele Iancu Ioan este îngropat sub peretele din stânga altarului iar familiei lui le–au fost rezervate locuri de veci în faţa altarului, spre teleacul lui Vesa .
Au trecut peste 200 de ani şi Dumnezeu ne–a rânduit nouă, acestei generaţii, să purcedem a ridica un nou lăcaş, nu să–l dărâmăm sau să–l înlocuim pe cel vechi, într–o altă locaţie cu funcţionalităţi multiple la nivelul anilor pe care îi trăim.
Cinstim munca părinţilor noştri, aşa cum am fost crescuţi de ei, aşteptăm de la copiii noştri acelaşi lucru dar trebuie să demonstrăm că suntem o generaţie de oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu şi musai să rămână de noi BISERICĂ NOUĂ ÎN GURBEŞTI!
Scris astăzi, 2 februarie 2010
VIOREL IANC
GURBEŞTI - FILE DE ISTORIE
Prima datare cunoscută a satului Gurbeşti, pare a fi în anul 1744 atunci când comunitatea ortodoxă din satele Josani şi Gurbeşti cer pentru repararea bisericii (frecventată de cele doua sate) fier de la stăpânul de pământ. Constatăm astfel că vechea biserică de lemn trebuie să fi fost construită cel puţin în secolul XVII, deci satul are o vechime mult mai mare .
În funcţie de aşezarea geografică localităţile luau numele spaţiului pe care îl ocupau. Aşa este şi cazul satelor Gurbeşti şi Josani. Aceste nume, tot de sorginte latină, şi care în documentele mai vechi le întâlnim ca fiind un singur sat Josani-Gurbeşti. Gurbeşti este un nume propriu format de la latinescul gurgulio=gurgui, care, conform DEX, înseamnă vârful unui deal sau al unui munte. Localitatea fiind, iniţial, aşezată în jurul şi pe Dealul Cionca. Numele Gurbeşti s-a format din rădăcina cuvântului „gurg”+sufixul „-eşti”, în vorbirea populară consoana finală „g” s-a transformat în „b”, obţinându-se „Gurbeşti”.
Localitatea Josani, fiind aşezată în lunca Văii Roşiei, îşi trage numele de la latinescul „deorsum”= „jos”. Asadar, putem spune că numele s-a format astfel: jos+ suf. „-ani”rezultând „Josani”. În documente cele două sate mai apar şi cu denumirile: Dsoszán-Gurbest, Gurbestfalva, Gioszanfalva, Dzsozsan ş.a.
În jurul anului 1745, pentru topitoria de fier de la Drăgăneşti era adus minereu de la Ferice, Roşia, Meziad şi Chişcău, transportul fiind făcut de către iobagii din satele învecinate: Remetea, Drăgoteni, Petreasa-Şoimuş, Gurbeşti etc., aceasta dovedind implicarea gurbeştenilor în viaţa social-economică a zonei .
Următoarea menţiune se referă tot la Sfântul lăcaş. Episcopul Melentie Kovacs (Covaciu) a văzut biserica în 1752 scriind despre ea „este din lemn acoperită cu şindrilă” .
La 1758 episcopul Sinesie al Aradului, vizitează Beiuşul şi 271 de biserici din zonă printre care sigur şi biserica de lemn din Gurbeşti.
Aflăm de asemenea că primii copişti de cărţi bisericeşti, moldoveni care au venit în părţile bihorului au lucrat şi în satele Răbăgani, Saca, Josani, Gurbeşti, Topa de Sus .
Datele oferite de conscripţia din 1778, ne arată că satul Gurbeşti, alături de Finiş, Nimăieşti, Roşia, Căbeşti, Ceica, Meziad etc., făcea parte dintre satele cu cele mai multe familii - peste100.
Domeniul Beiuşului avea la acea dată arondate 70 de sate, pe când satul Gurbeşti-Josani avea 15 iobagi şi 95 de jeleri cu casă. Deşi s-a dovedit că în această perioadă numarul populatiei din majoritatea satelor a crescut, la conscripţia din 1803, satul Gurbeşti nu mai apare menţionat între satele cu peste 100 de familii.
În Neam şi lege în Ţara Beiuşului , profesorul Dan Ispas precizează : „Un raport din 13 mai 1788 al cancelariei Hungarice ne informează asupra cererii comunităţii ortodoxe din Remetea în vederea obţinerii permisiunii de a zidi o biserică din lemn. În urma acestei petiţii s-a făcut o anchetă a guvernului din Pesta din care reiese că:
- biserica din Josani-Gurbeşti la care sunt arondaţi şi cei din Remetea, e atât de mică încât nu încap nici jumătate din josăneni;
- în timpul inundaţiilor, ortodocşii din Remetea nu puteau ajunge în Josani;
- remetenii îşi au propriul paroh;
- nu au restanţe la plata impozitelor către stat;
- au fondurile şi materialele necesare bisericii.
La 1790 Beiuşul catolic este centrul unui vice-diaconat cu 62 de filii între care apare şi filia Gurbeşti, numai că în acea perioadă la Gurbeşti exista o singură biserică şi aceea ortodoxă.
Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea locuitorii satelor Beiuşele, Gurbeşti, Roşia şi Căbeşti cumpără „cartea de învăţătură a comunităţii ortodoxe din Remetea”, de aici rezultând unitatea, dragostea frăţească şi apropierea dintre comunitatea din Gurbeşti si cea din Remetea.
Congregaţia Comitatelor din Bihor dispune, în anul 1793, reînfiinţrea „şcoalelor primare naţionale” pentru românii ortodocşi. Ţinutul Beiuşului a beneficiat de 14 şcoli, între care şi şcoala din Căbeşti. În anul 1816 acestea au fost declarate „şcoli districtulale”, iar şcolii din Căbeşti îi erau arondate satele Roşia , Lazuri, Meziad, Remetea, Josani şi Gurbeşti .
După datele cunoscute, actuala biserică de lemn din Gurbeşti a fost construită în anul 1799 şi se afla în proprietatea a două sate, Gurbeşti şi Josani.
Anii 1813-1816 au fost cumpliţi pentru populaţia din întreaga zonă. După vara lui 1813, extrem de ploioasă, a urmat an cu secetă distrugătoare, dovadă sunt însemnările facute pe cartea Penticostarului a bisericii din Meziad „în 1815 nu a plouat din sâmbata Paştilor până după 6 august . Datorită acestui fapt, s-a constatat o scădere masivă a populaţiei, creştere
mortalităţii şi migrarea populaţiei spre zone mai puţin afectate de calamitate.
În lucrarea Beiuşul şi lumea lui, vol.I autorii prezintă printre altele pecetea satului cu inscripţia „Gőrbesd Cőzség Pecséte 1869” (Pecetea comunei Gurbeşti) şi avea ca simbol un strugure, ceea ce denotă faptul că locuitorii erau cultivatori de viţă-de-vie.
Primul Război Mondial a afectat întreaga populaţie. Românii transilvăneni au fost mobilizaţi şi trimişi pe fronturile din Serbia, Boznia, Italia şi România. Din mărturiile lui Tirla Gheorghe, 84 de ani, aflăm numele câtorva gurbeşteni participanţi la această conflagraţie: Lucuţa Teodor, Lucuţa Vasile, Iancu Teodor, Lucuţa Lazăr, Uşvat Mihai, existând probabilitatea ca numarul acestora să fie ,mai mare. Unirea din 1918 a fost primită cu bucurie de către locuitorii satului, aceştia fiind pregatiţi de către fruntaşii unionişti şi intelectualii din zonă.
După Unire, în zilele de 20-22 iunie 1923, Alexandru Lepădatu, devenit ministru al naţionalităţilor, vizitează împreună cu Gavril Cozma mai multe localităţi din plasa Beiuş: Delani, Căbeşti, Gurbeşti, Remetea, Petreasa, Soimuş. Domnul Lepădatu asistă la premierea elevilor din Căbeşti, dăruindu-le acestora 25 de cărţi.
Reuniunea femeilor din Beiuş şi jur organizează o expoziţie „de flori, copii şi obiecte lucrete de bunele gospodine”. Participă la acest eveniment Episcopul Valeriu Traian Frenţiu alături de o mare de popor şi sunt prezentaţi 106 copii cu vârste între 3-6 ani astfel: din Beiuş 50, Nimăieşti 14, Finiş 13, Delani 10, Pocola 8, Sânmartin 6, Josani-Gurbeşti 5.
Din procesul-verbal, datat „Beiuş 2 martie 1933”, rezultă că la şedinţa Comitetului de sector al PNL participă şi reprezentanţii organizaţiei comunale Josani-Gurbeşti-Goila, avandu-l ca preşedinte al delegaţiei pe Contraş Ioan, acesta participând şi la şedinţa din 1 iunie 1933 ţinută la club.
La şedinţa Tineretului Universitar Liberal desfaşurată la 09 august 1934 se hotărăşte că în ziua de duminică 12 august să se organizeze activităţi de propagandă şi educaţie civică şi politică în comunele Roşia, Sohodol-Lazuri, Căbeşti, Josani-Gurbeşti, Remetea ,Şoimuş-Petreasa, prelegerile fiind susţinute de George Goina, Vasile Şuta, Victor Cordoş şi Victo Sacota.
Din Enciclopedia României, realizată la inţiativa Regelui Carol al II-lea tiparită în anul 1938, reiese că în componenţa plasei Beiuş intră 62 de localităţi printre care şi Josani-Gurbeşti, în urma Dictatului de la Viena şi a delimitării noii frontiere cu Ungaria, vechiului judeţ Bihor i-au mai rămas 5 plăşi: Vaşcău, Beiuş, Beliu, Tinca (cu 209 comune) din 12 plăşi existente anterior.
Comunele Josani-Gurbeşti şi Căbeşti îşi au notariatul la Căbeşti şi fac parte din plasa Beiuş .
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial aduce si în Gurbeşti multe suferinţe datorită faptului că nu mai puţin de 29 de tineri au fost concentraţi şi mobilizaţi. Dintre aceştia 9 si-au dat viaţa pe câmpurile de luptă iar ceilalţi s-au întors acasă, unii după mulţi ani de prizonierat.
Merţe Ioan, 79 de ani şi Tirla Gheorghe, 84 de ani ne-au amintit numele unora dintre cei „mărşi la război”: Lung Vasile, Iancu Miron, Uşvat Mihai, Iancu Florian, Mihiţ Dumitru, Uşvat Ioan, Cabău Vasile, aceştia făcând parte din Batalionul Codru, iar Lucan Avram, Uşvat Dumitru, Cap Ioan, Negru Ioan, Lucuţa Nicolae, Lucuţa Vasile, Lung Mihai, Oprea Ioan, Mihiţ Paşc, Nicoraş Ioan, Nicoraş Miron, Cap Gheorghe, Lucan Gheorghe, Păcurar Nicolae, Lezeu Ioan, Lăzău Gheorghe, Lucan Florian, Lucan Florian, Frenţ Gheorghe, Boroş (actual toţi decedati).
În toamna anului 1944 trecerea trupelor române şi germano-maghiare aflate în război este consemnată pe fila unei cărţi de cult aflată în proprietatea domnului Ianc Viorel şi moştenită de la preotul Ianc Ioan şi unde este menţionat” spre aducere aminte, în 1944, luna septembrie ziua 16, sâmbăta pe la ora 10-11 trupele maghiare au ocupat comuna Josani-Gurbeşti...15 septembrie sub bătaia de braduri”(branduri).
Partidul Muncitoresc Român (PMR) intrat în guvernul Sănătescu doreşte cu orice preţ să ia conducerea statului român, neacceptând alianţe, PMR trebuind, în opinia membrilor săi, să devină partid-stat şi să desfiinteze partidele istorice, ceea ce s-a şi întâmplat prin fraudarea alegerilor din 06 martie 1945.
Din situaţia statistică a regionalei PCR Oradea, datată 01 noiembrie 1946, rezultă că această formaţiune politică nu are susţinere in localităţile din mediul rural unde PNŢ avea filiale bine organizate.
În plasa Beiuş aceste localităţi erau Petrileni, Urviş de Beiuş, Săucani, Feneriş, Sălişte, Drăgoteni, Şoimuş, Petrileni, Josani, Gurbeşti, Căbeşti, Sohodol, Roşia, Curăţele, Cresuia, Cărbunari, Budureasa, Sebiş, Delani.
Pentru a contracara Mişcarea Legionară din România, Guvernul Stănescu ordonă supravegherea şi arestarea acestora, emiţând în acest sens şi „Decretul-lege privitor la instituirea comisiunilor pentru punerea provizorie sub pază şi trimiterea membrilor şi simpatizanţilor fostei mişcări legionare” publicată în Monitorul oficial din 11 ianuarie 1945.
Drept urmare a acestei acţiuni preotul Buda Aurel din comuna Josani-Gurbeşti este internat în „Lagărul de la Tinca”. Situaţia fişă a Mişcării Legionare intocmită de Inspectoratul de Jandarmi Oradea, din cadrul Legiunii de de Jandarmi Bihor, cuprinde şi informaţii despre cele 243 de localităţi, între care şi Josani-Gurbeşti, din care erau „20 de aderenţi, număr de conducători şi propagandişti periculoşi 1” . După alegerile din 6 martie 1945 se produc modificări structurale în administraţie, astfel Beiuşul devine centru raional, având arondate 31 de comune si 133 de sate. Din raionul Beiuş fac parte şi satele Gurbeşti, Josani, Goila , Căbeşti, şi Sohodol.
Statistica PCP din plasa Beiuş, reiese dintrun tabel datat 25 mai 1949 cuprinzând organizaţiile de bază, numărul de locuitori şi numărul membrilor de partid. De aici reiese că satul (comuna) Josani-Gurbeşti are 888 de locuitori, iar organizaţia de bază cuprindea 23 de membri. În tabelul prezentat în data de 20 Noiembrie 1951 în ședința biroului Comitetului Raional de Partid Beiuș, aflăm că în acest raion existau 143 organizații P.M.R. în care la poziția 81 este înscrisă organizația Josani-Gurbești.
La plata datoriei de război către U.R.S.S. au contribuit și cetățenii satului care au fost obligați la acotarea cotelor. Cotele constau în cereale, fasole, cartofi, carne, ouă etc. produsele rămase abia asigurîng subzistența familiilor. Acestea s-au întâmplat în anii 50 și au reprezentat „o perioadă neagră” pentru comunitate.
Școala elementară de 4 ani, Gurbești a luat ființă în anul Școlar 1956-1957 și a funcționat într-o casă cu o singură cameră și două geamuri mici de pe Ulița Lucuțești numărul 24 iar în anul școlar 1959-1960 și-a deschis porțile noua şcoală din cărămidă construită de către Primăria Căbești cu aportul financiar și în muncă voluntară al gurbeștenilor. Localul școlii este dispus pe Ulița Apei la numărul 21 A.
Colectivizarea forțată a satului Gurbești, ca la mai toate localitățile din țară, a avut loc în anul : 1962 când s-au înființat C.A.P. „Drumul Belșugului”. Sătenii au fost constrânși să facă cereri de înscriere în C.A.P., ducând în gospodăria colectivă pamântul , animalele și utilajele de lucru.
În același an s-a construit și un grajd pentru animale, din lemn, acoperit cu carton bituminat, in partea de sud a satului. Anul 1963 aduce Unificarea C.A.P „ Drumul Belşugului” Josani, Gurbești, Goila cu C.A.P. „ Viața Nouă” Căbești. Preşedinţi de CAP au fost Zăvoian Ștefan (1962-1963,1963-1968) , Driha Petru , Lezeu Constantin (1968-1989) care vor construi prin contribuția în muncă a membrilor C.A.P. un grajd de animale nou din chirpici și lemn , acoperit cu țiglă în partea de Nord a satului, zona numită Țarină. Livada de meri din dealul Cionca a fost plantată în anii 1967-1968 iar saivanul pentru oi din Lacuri a fost ridicat în 1975-1976. În 1984-1985 a fost realizată aducțiunea cu apă (de la Goroni) la grajdul C.A.P. , iar după 1989 când C.A.P. - urile s-au desființat, grajdul și anexele s-au vândut la licititație, coloana de apă a fost trasă pe Ulița principală (Ulița apei) şi mulţi dintre cetățeni s-au racordat la aceasta. Podul de beton de peste ierugă (intrarea în sat) a fost construit in anul 1964 iar cel din lemn de peste Valea Roșiei în 1975-1976 , acesta fiind înlocuit în anii 2002-2003 cu un pod mare de beton.
Prin hotarârea a Adunării generale a cetățenilor, în anul 1978 satul cumpără imobilul de la numărul 4, având-o ca proprietar pe Buda Iustina, și îl transformă în cămin cultural și magazin sătesc. Pentru protejarea animalelor, aflate în tabără la Piatra Calului, a fost ridicat în anii 2004-2005 un saivan acoperit cu plăci.
Din anul 2003 satul Gurbești beneficiază împreuna cu satele Josani, Căbești și Sohodol de o rețea de apă potabilă captată în satul Sohodol, la care sunt racordate majoritatea gospodăriilor, iar în anul 2008, drumul comunal 147 Josani - Gurbești și o porțiune din Ulița apei au fost asfaltate.
Gheorghe M. DAVID
BISERICA SFÂNTUL NICOLAE DIN GURBEŞTI
Mica Bisericuță așezată de veacuri în „ Dâmbul Tuchii ” , veghează ca o lumânare asupra satului și credincioșilor săi, iar dangătul clopotului ne cheamă neâncetat la Sfânta Liturghie.
După datele cunoscute, rezultă că Biserica de lemn din Gurbești a fost construită în anul 1799. Înaintea ei a existat însă o altă Biserică, tot din lemn , în proprietatea a două sate de pe Valea Roșiei , Josani și Gurbești. Vechea Biserică de lemn trebuie deci să fi fost construită cel puțin în veacul al XVII-lea , din moment ce pentru repararea ei se solicită , în 1744 , fier de la stăpânul de pământ.
La câțiva ani de la alinierea satului Gurbești, când probabil Biserica nu mai corepsundea din cauza vechimii, s-a construit Biserica actuală, azi declarată monument istoric și de arhitectură populară.
Lungimea construcției este de 10 m , iar lățimea de numai 4,4 m. Pe temelia scundă de piatră stă talpa groasă, ce susține cununile bătrânelor prinse în cheotori. O absidă de plan pătrat, decroșată, se adugă navei dreptughiulare. La tindă biserica este tăvănită, iar la naos şi altar, boltită semicircular.
În anul 1851 Biserica a fost renovată. Atunci s-a adăugat grinda - tirant , legată de arcul dublou prin contrafișe cu „ pop ” , consolele adaosate peretelui în dretul capetelor tirantului și tot atunci bârnele oblice dintre talpă și cosoroabă , cu scopul de a întări rezistența pereților destul de subțiri.
Mai târziu Biserica a fost tencuită atat în exterior, cât și în interior și văruită.În 1974 a fost reînvelită cu tablă zincată. În prezent mai sunt pictate ușile de la altar, iconostasul care anterior a fost pictat cu tema „ Răstignirii ” iar registrul celor 12 apostoli a fost acoperit cu vopsea.
- Mineiul scris de Pavel Dascălul din Muncaciu în 1714;
-Chiriacodromionul tipărit la Alba Iulia în anul 1699;
-Mineiul, Râmnic, 1745 ;
-Antologhion, Râmnic , 1745 ;
-Strastnic , Blaj , 1773 ;
-Octoih , Blaj , 1783 ;
-Triod , Blaj 1800 ;
-Octoih , Buda , 1826 ;
-Sfânta Liturghie și Octoihul cel Mic 1890.
Aceste valoroase cărți nu se mai află în incinta Bisericii din Gurbești.
Șirul preoților slujitori ai parohiei Josan-Gurbești-Goila:Ioan Iancu din Gurbești (1790), Săliștean Dumitru din Pocola (1415), Botiș Ioan din Lazuri (1921), Gherban Dumitru din Sohodol (1930), Ciolac Nicolae din Curățele (1926) suplinitor , Jude Nichifor- Paroh la Cabești-suplinitor, Ciuhandu Teodor din Roșia (1935), Ciuhandru Adrian din Roșia 1938, Stănescu Gheorghe din Regat, paroh la Căbeşti suplinitor (1940), Buda Aurel di Josani (1948) .
Din anul 1950 Bisericile din Josani și Gurbești devin filii ale Parohiei Remetea, preoți fiind : Gavril Rusianu din Bulgaria (1956), Roșu Octav din Beiuș (1950), Aronescu Gheorghe din Sud (1957-1959), Negru Lucian din Alba (1959-1960), Straton Petru din Moldova (1961), Opărică Odorel din Moldova (1961-1965), Pârvu Vasile Veniamin din porțile Clujului (1966-1978), Laza Ioan din Meziad (1978-1992), Vlaș Toma din Vălani de Beiuş/ Meziad (1992-prezent).
(D. M. Gh)
O POVESTE DE VIAŢĂ
Ceea ce consider eu ca trebuie consemnat din trecutul meu si a celor de varsta mea, este o secventa de viata din perioada de timp istorica de dupa terminarea colectivizarii.
In noile imprejurari sociale şi economice din sate, se discuta calea de urmat a tinerilor in viata. Fiind colectiv, familiile care aveau mai multi copii işi puneau la indoiala posibilitatea de a sustine financiar copiii la scoala. Dar vremurile de atunci au deschis larg portile spre studiu copiilor care doreau si erau capabili din punct de vedere intelectual sa urmeze o scoala profesionala, un liceul sau chiar o facultate, fara taxe de studiu. Problema era ca nu prea aveai unde lucra „sa faci un ban” pentru a cumpara imbracaminte si a plati cazarea. Bunica mea, Marisca „Ghighi’ o femeie care a avut mult curaj de a se lupta cu viata, ma incurajat,si dupa vorba ei, „in viata daca vrei sa razbesti si sa izbandesti totdeauna este o poarta de iesire, numai trebuie cautata”.Asa ca, cu un an inainte de a merge la examen, in vacanta dintre clasa aVII-a si a VIII-a a venit cu mine la gostat pe banat, la munca sa facem rost de bani pentru a cumpara cele necesare, printre altele am cumparat si un pardesiu albastru din fas, foarte la moda pe vremea aceea. Invatatura mi-a fost draga intotdeauna, numai ca nu prea aveam timp fizic de studiu, deoarece eu fiiind cea mai mare intre patru frati, eram buna de munca in familie atat in gospodarie cat si la colectiv. in foarte bine minte ca familia mi-a facut un „favor”, in clasa a VIII-a si m-a trimis la ingrijirea animalelor, aici avand timp sufiecient de invatat. Nu eram singura pe imas ci mai erau multi copii de varsta mea, printre care era si Voruta „Matocii”. Ii vine ideea ca daca ii dau pardesiul meu de fas si o aranjez la par sa arate ca o doamna se duce pana la oamenii care lucrau la colectiv, la sapatul porumbului, sau mai tarziu la stransul fanului si le spune ca le face o vizita din partea partidului. Si a fost in „vizita de lucru” la oamenii de pe câmp de cateva ori pana a fost recunoscuta de catre sateni. Pana la urma, „doamna de la partid”, cum am numit-o o perioadă de timp a ajuns cu adevarat „doamna frizerita”, iar eu, autoarea acestor randuri Saveta Gheorghii Ghighi din Gurbesti am ajuns doamna educatoare dupa terminarea cursurilor Liceului Pedagogic din Beius. Mi-am pus cunostintele dobandite in timpul liceului in slujba invatamantului prescolar din comuna mea nu departe de locurile natale, cu multa placere, sarguinta si responsabilitate de mai bine de 37 de ani
Saveta MOGHIŞ
SUNT ŞI EU FIICA SATULUI GURBEŞTI
(fragmente)
Nu m-am născut scriitoare, de aceea imi cer scuze pentru neîndemânarea de orator iscusit, dar clipa prezentă o simt cu atâta acuitate încât o proiectez fără efort în veşnicie. Pentru mine şi bănuiesc că pentru fiecare om, trecutul îl resimţim ca pe un prezent etern. În ordinea bogăţiei şi a prospeţimii impresiilor ce rămân în suflet sunt ireversibile implicaţiile nostalgice ale copilăriei.
Se cuvine să privim inainte cu încredera şi speraţă şi să nu uităm că datorăm tot ceea ce am devenit şi ceea ce suntem celor care au fost aici, pe aceste meleaguri înaintea noastră.
Românii, precum se ştie s-au nimerit a fi un popor de mari neobositi călători, oricât le-ar fi fost extracţia lor socială, întorcându-se în locurile lor de obârşie, aşa cum facem de atâtea ori.
Pe locuitorii acestui sat îi cunosc ca oameni harnici, buni gospodari, prietenoşi, cu multă omenie, demnitate si bună cuviinţă. Cam cu aceste şi asemenea daruri vă definesc pe toţi cei de azi şi cei din trecut. Se cuvine sa-i respectăm şi sa-i iubim, să clădim, să construim, să dăruim şi să transmitem urmaşilor noştri precum ne-au lăsat străbunii noştri, iar acum suntem noi cei chemaţi a purta împreună stindardul omului de pe aceste meleaguri frumoase.
Privind în jur văd fiinţe dragi, rudenii, colegi, consăteni, pe care i-am cunoscut, cu unii am copilărit, din mijlocul cărora am plecat în urmă cu 48de ani. Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut s-au dus la cele veşnice, dar mă bucur că văd si tinerii de azi.
De aici mi se trag rădăcinile, din acest sat, în care mă întorc deseori cu drag. Soarta mi-a fost prietenoasă, nu m-a îndepărtat prea tare de vatra strămoşească. Dar omul este ca şi pomul, unde este plantat sau strămutat, acolo îşi înfinge rădăcinile tinere şi viguroase, apoi creşte, rodeşte pentru a asigura prosperitatea.
Spuneam că am plecat din sat în urmă cu 48 de ani cu lacrimi în ochi, cu greu m-am despărţit de casa bunicilor mei Avram şi Ilca, de satul copilăriei mele, vorba marelui povestitor Ion Creangă „stau şi eu câteodată şi-mi aduc aminte de vremi şi ce oameni erau în părţile noastre pe când începusem şi eu a-mi trăi frumoşii ani a-i copilăriei”.
Aici am terminat patru clase primare, în acest sătuc cu numere puţine, dar cu oameni gospodari unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete măndre care au ştiut să învârtă hora, dar şi cântecele de vuia dealul când se întorceau seara cu vitele de la păşune. Cu nostalgie îmi aduc aminte de frumoasele şi nenumăratele amintiri ale copilăriei, de jocurile pline de bucurie şi fericire împreună cu ceilalţi copii şi elevi.
Vacanţele de vară le petreceam aici printre florile cămpului, pe dealurile însorite şi pădurile umbroase la cules de frăguţe, floricele şi ciuperci. Adesea încrustam pe scoarţa fagilor măreţi iniţialele flăcăilor chipeşi din sat... Multe şi nenumărate sunt amintirile copilăriei, frumoşi sunt anii tinereţii aşa ar trebui să fie şi anii bătrâneţii, dar trebuie sa-i ştim trăi.
Vie îmi este amintirea dăscăliţei mele Marioara Domocoş pe care o văd ca pe o icoană în mintea mea, care pentru mine a fost chiar un imbold în alegerea profesiei mele de educatoare, profesie ce am respectat-o cu sfinţenie şi devotament timp de 39 de ani.
Trecând prin viaţă, depănându-ne câteodata amintirile, chipul dascâlului rămâne întipărit în memoria fiecăruia datorită calităţilor sau defectelor pe care acesta le are. Dascălul de ieri, ca cel de azi, se dăruieşte meseriei şi e conştient de răspunderea pe care o are, se detaşează de griji şi necazuri trăind intens pentru cei în mijlocul cărora se găseşte. Învăţătorul reprezintă pentru copii un sprijin, un om la care pot apela întotdeauna.
Încadrarea în minunata lume a copilăriei, întoarcerea în timp se sugerază prin imagini cu tentă metaforică, adică alăturarea chipurilor acelora care ne ocrotesc şi ne îndrumă la vârsta copilăriei: mama şi învăţătoarea:
Chipul învăţătoarei mi-a rămas în suflet şi în faţa ochilor mintii, a rămas şi va fi mereu o amintire dragă făcând-o să răsară din timpurile trecute intrega copilărie şi adolescenţă. Cu drag îmi aduc aminte de bunicii mei care mi-au îndrumat paşii spre bisericuţa din sat, azi monument istoric. Pentru un sat mic şi bisericuţa era mică dar suficientă ca să primească în ea pe toţi care doreau sa-i trecă pragul. Cu câtă bucurie aşteptam Sfintele sărbători, îndeosebi Sfintele Paşti, când împreună cu fete şi băieţi, în prezenţa părinţilor jucam jocurile copilăriei, cu Lioara înconjuram biserica.
Biserica era păstorită de un slujitor desăvârşit, de părintele Pârvu Vasile, care ne mângâia cu vorba sa şi cu rugăciunile înălţătore către Dumnezeu, îl asemănam cu un sfânt pe pământ şi aşa mi-a rămas imagine şi după ce se retrăsese la Cluj, la anii de pensie.
Anii au trecut, dar imediat după Revoluţie întămplător ascultam un reportaj la radio legat de momente petrecute atunci la revoluţiadin 1989 – câteva aspecte descrise de cei care au trăit clipele pe Aleea Moţilor, cartuer unde-şi avea locuinţa şi părintele Pârvu.
Povestirea şi descrierea făcută de cel intervierat mi-a atras atenţia, cu atât mai mult că am recunoscut glasul părintelui – a fost un moment cutremurător pentru mine, un moment pe care nu-l mai văzusem şi nu-l mai auzisem de câţiva ani buni. A mai trecut o perioadă de timp când mai mare mi-a fost bucuria; soţul meu Ioan Balint îmi aduce o scrisoare trimisă pe adresa protopopiatului Beiuş. Scriosarea avea ştampila de Cluj, iar expeditor nimeni altul decât părintele Pârvu Vasile care aflase de la un consătean de-al nostru pe unde mă găsesc. Nu pot să exprim în cuvinte acea bucurie şi acel moment când citeam cu lacrimile în ochi acele cuvinte cu lacrimile în ochi acele cuvinte şi îndemnuri alese văzând că nu şi-a uitat enoriaşii săi despre care chiar dreptate fiind se interesa prin intermediul unora care l-au iubit şi l-au apreciat ca un om adevărat între oamenii de omenie. După acest moment l-au vizitat o dată la Cluj pe cel ce a fost slujitorul altarului bisericuţei noastre. L-am găsit înconjurat de un vraf de cărţi şi scrieri ce urmau să fie tipărite cuprinzând îndemnuri şi rugăciuni : Vie să-i rămână amintirea şi ţărâna uşoară!
Se spune că o sămânţă, un grăuncior cât de mic, un bănuţ dat din suflet nu se va irosi în zadar ci dimpotrivă va dăinui până în vecie, ca o lumină, ca o slăvită aducere aminte, fiind vorba despre săvârşirea binelui şi ajutarea aproapelui şi a comunităţii.Adevărata frumuseţe a sufletului trebuie păstrată ca lacrima. Întreaga viaţă şi misiunea noastră, a celor de pe pământ este asemănătoare cu cerul înstelat pe care în verile senine stai şi contempli, şi cu cât mai multe stele. La fel şi noi cu cât contemplăm mai mult, la feţele noastre de zi cu zi descoperim că nu am făcut îndeajuns şi trebuia. Doar frumuseţea spirituală dăruieşte.
Rogu-mă domnului Dumnezeu ca la anul să ne reîntâlnim cu toţii la Slujirea noului lăcaş de cult.
Personal le mulţumesc celor ce au reuşit să ne aducăă în număr aşa de mare aşa cum îi stă bine unei localităţi la momente înălţătoare cum este astăzi.
Fiica satului Gurbeşti,
Educatoarea Balint Elena,
născută Bârzan din părinţii Ioan şi Viorica.
Roşia – Festivalul „Cântaţi Domnului cântare nouă”, ediţia a II- a
Duminică, 21 martie a.c. s-a desfăşurat la Roşia ediţia a II-a a Festivalului „Cântaţi Domnului cântare nouă”. Parte a proiectului „Păstrătorii tradiţiei”, acest festival, iniţiat de inst. Gheorghe M. David, reprezintă materializarea fructuasă a colaborării între trei instituţii din comună: Şcoala cu clasele I – VIII – director pr.prof. Emil Bota, Primăria comunei Roşia – primar Florin Bonca şi Biserica Ortodoxă – pr. Paroh Dorel Haiduc.
La această manifestare au fost prezenţi invitaţi de marcă: Dumitru Voloşeniuc – vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bihor, prof. Tecsi Francisc - inspector general adjunct la ISJ Bihor, prof. Elisabeta Roşu, pr. prof. Florin Negruţ – inspectori şi nu în ultimul rând prof. Crăciun Parasca din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Bihor.
Alături de aceştia au mai evoluat Paula Lezeu, Raul Leuca, fraţii Alexandra şi Alexandru Haiduc,Sebastian Hahău, Daniela Rada, surorile Mariana şi Simona Tomele, Grupul Coral al Bisericii Ortodoxe Roşia coordonat de pr. Dorel Haiduc, Grupul bărbătesc din Lazuri de Roşia coordonat de pr. Dorel Haiduc şi inst. Gh. M. David.Ca răsplată pentru prestaţia lor, toţi copii au primit din partea Primăriei Roşia câte un pacheţel care conţinea dulciuri şi o carte de rugăciuni.În încheiere, primarul Florin Bonca a subliniat nivelul ridicat al festivalului faţă de ediţia precedentă, necesitatea transmiterii tradiţiilor şi obiceiurilor copiilor, ca prin ei să mergem mai departe şi a promis renaşterea ansamblului folcloric al comunei Roşia. Consider acest festival ca o realizare remarcabilă atât datorită nivelului calitativ ridicat cât şi a participării de aploare – 14 instituţii de învăţamânt, interpreţi şi grupuri extraşcolare (iîn total peste 200 persoane) şi nu în ultimul rând o organizare desăvârşită.Simion SUCIU
